Cum am fost învățați să ne complacem în sărăcie
Mă uit în jurul meu și văd o grămadă de bărbați frustrați pentru că nu au suficienți bani. Și nu mă refer la cei bogați și lacomi, care nu se mai satură cu cât au deja, ci la cei care trăiesc sub nivelul decenței. România e una dintre cele mai sărace țări ale Europei, cu salariații cei mai prost plătiți, asta e realitatea.
O altă realitate e că România a fost în anii ’80-’90 și mai săracă decât e azi, iar noi atunci eram tineri și învățam de la părinți și din popor că „fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n țara mea”, sau că „eu îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul”. Cu alte cuvinte, am fost formați să ne acceptăm sărăcia, să plecăm capul și să ne mulțumim cu ce avem.
Mândria românului sărac
Unii dintre noi am ajuns chiar să facem din sărăcie un motiv de mândrie, pe modelul „sărac, dar cinstit”. Sărăcia a devenit totodată dovada calității noastre morale, pentru că, nu-i așa, așa spune și ideologia creștină (iar pentru cei mai „răsăriți” o zice propaganda new-age). Când mă plimbam odată pe malul lacului Geneva și pofteam la iahturile elvețienilor, mi s-a făcut rușine că îmi doream să fiu și eu bogat. Apoi mi-am adus aminte că același sentiment l-am avut și în Amsterdam, și în Suedia, și în Berlin, în fine – prin tot Occidentul.
Ce urma rușinii? Disprețul de clasă („dă-i dreacu de bogați”) și găsirea unor virtuți morale în starea de sărăcie (nu a zis Iisus bogatului „vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri”?). Îmi spuneam că aleg să fiu sărac, pentru că a fi sărac e singura cale morală; că voi descuraja orice aspirație către bogăție pentru că „banii nu aduc fericirea” și pentru că e imoral să fiu bogat când atâția alții continuă să trăiască în sărăcie; aleg, deci, să fiu sărac și din solidaritate cu săracii. Cum a ajuns să mă domine această atitudine de superioritate în sărăcie?
Familia mea s-a încadrat financiar în categoria lower-middle-class. Revoluția din 1989 și tranziția de la economia socialistă la economia de piață i-au surprins pe părinții mei cu doi copii mici și având profesii de „bugetari”. Sărăcia noastră nu a fost însă directă și apăsătoare, așa cum era în mediul rural și în rândurile muncitorimii disponibilizate, ci mai degrabă „subiectivă”, născută din tensiunea între dorințe și realități.
Părinții mei și noi copiii am ieșit din condiția culturală de clasă (urcând niște trepte mai sus prin educație și consum cultural), dar nu și din cea economică. Pe scurt, eram niște mic-burghezi care visau să trăiască nobiliar. De exemplu, aveam o cultură generală care ar fi dat consistență călătoriilor în afara țării, dar călătoream doar în imaginar, pentru că nu ne permiteam sejururi. Sau părinții erau principial de acord să ne facă toate poftele, dar ni se explica de ce trebuie să ne punem pofta în cui pentru moment.
Cred că nu am fost singurul care să audă la ananghie:
„Așa am crescut și noi”
Transferul modelului parental din generație în generație, de la niște bunici țărani cu educație precară la părinții noștri a avut un impact negativ uriaș asupra așteptărilor noastre. Preluând fără să-și dea seama tradiționalismul și conservatorismul înaintașilor săraci, dacă părinții au avut parte de privațiuni cât au fost copii și adolescenți, acest lucru nu i-a pus pe gânduri suficient de mult cât să nu reproducă asupra copiilor lor modelul la care au fost supuși ei înșiși. Pedagogia abnegației și a modestiei a fost câștigătoare. Să ne mulțumim cu puțin și să mulțumim pentru puțin.
„Sărac, dar cinstit”
Asul din mânecă al părinților a fost în anii ’90 corectitudinea, în opoziție cu hoția, șmecheria, corupția noilor îmbogățiți. De fapt, formarea lor culturală și ideologică a avut loc doar în comunismul egalității în sărăcie, într-un sistem în care bogăția nu era echivalentul prosperității, ci doar al exploatării omului de către om sau al coloniei de către imperiu. Să te îmbogățești era automat suspect.
Mobilitatea socială, în mod ironic, era încă ceva neadoptat pe deplin. Ai mei părinți au urcat o treaptă socială și acest lucru era arhisuficient. Eu am mai pășit pe o treaptă și tot așa am simțit, că e arhisuficient. Devenind doctor în istorie m-am găsit comparându-mă cu ce era în urma mea, nu cu ce putea fi în fața mea. Ambiția era o trăsătură de personalitate despre care am auzit mai multe păreri negative decât pozitive în primii 20 de ani de la Revoluție.
„Urmează-ți vocația”
Amândoi părinții au ales profesiile care le-au plăcut. Nici unul dintre ei nu a fost obligat de bunicii mei să urmeze nu știu ce carieră. În penuria comunistă, diferențele dintre „o meserie de dragul acelei meserii” și „o meserie ca mijloc de a obține satisfacții în exteriorul ei (prin banii obținuți)” nu au fost atât de importante. Într-o societate de consum însă, cum e România din 1990 încoace, banii creează destule falii (iar lipsa lor – destui faliți). Treziți în capitalism, cu salariile micșorate până la nivelul de subzistență, părinții mei și-au găsit alinarea în faptul că făceau munci pentru care „aveau chemare”.
Totuși, una e să îți asumi de la început precaritatea la pachet cu o vocație, și alta e să explici starea decăzută material și încremenirea într-o anumită meserie prin apărarea principiului vocațional. Ce vreau să zic e că uneori ne explicăm prea ușor sărăcia prin vocație. Vocația nu înseamnă automat sărăcie. Mai degrabă e opusul ei: în libertate, vocația îți dă elanul și concentrarea pentru ceva măreț, care poate avea efecte și în plan financiar.
Modelul hristic
Fiind inițiat de mic în tainele ortodoxiei, am ars-o religios, din proprie inițiativă, până pe la vârsta de 20 și ceva de ani. Am vrut să mă fac călugăr, am rezonat intens cu „învățăturile” lui Iisus și cu doctrinele ascetice. Eram gata să mă hrănesc cu energia divină din rădăcinoase până mi-am adus aminte că există ciocolată și pulpițe de pui.
A rămas mult timp în mine un reziduu de credință că non-materialul e mai important decât materialul, fără să realizez că cea mai bună cale spre non-material e cea post-materială: mai întâi satisfaci necesarul material, apoi devii umanitar și umanist cât vrea punga ta. Am înlocuit destul de târziu piramida energetică cu piramida lui Maslow.
„Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n țara mea”
Știți vechile clișee, al Occidentului decăzut și al societăților prospere care chipurile sunt mâncate pe interior de consumerism, superficialitate, decadență, promiscuitate, crize, homosexuali, droguri etc. În România, astfel de izbucniri de superioritate prin comparație cu Vestul sunt dese și sunt foarte populare. Însă câți realizează că sursa acestei atitudini autosuficiente (și ignorante) e complexul lor de inferioritate bazată pe sărăcie și subdezvoltare?
Atitudinea asta se combină și cu fatalismul religios și cu naționalismul. Adică, dacă suntem săraci, asta e! Dumnezeu a vrut să fie astfel în „Grădina Maicii Domnului”. Și, dacă suntem săraci, să nu care cumva să visăm la tărâmuri mai avute. Mai bine să ai o viață mizerabilă decât să îl superi pe patriotul care te exploatează cu muncă la negru și salarii de nimic. Mi se pare grotesc cum vorba asta din popor are puterea să îi țină pe unii împăcați cu starea de subjugare economică și ideologică.
„Să fie liniște”
Teama în fața riscului antreprenorial și imprevizibilității financiare a caracterizat o generație întreagă de români, care ar fi dat orice să mai rămână puțin sub păturica pe care le-o așternuse tătuca Ceaușescu. E adevărat, liberalismul și capitalismul creează turbulențe, crize, dezechilibre și inegalități. Dar și să încremenești în starea de conservare, în loc să pui puținele cunoștințe și puținii bani la treabă, nu pare să fie o alternativă eficace.
E drept că banul sucește mințile multora, mai ales dacă aceștia au trăit prea mulți ani cu niște nevoi neîmplinite. Dar există o legătură strânsă între frustrarea materială și frustrarea în plan sentimental sau relațional. E mai multă imprevizibilitate și nesiguranță acolo unde nu sunt banii și resursele care să îți dea puțină flexibilitate și un dram de soluții de ieșit dintr-o criză. Altfel stai de vorbă cu omul de lângă tine când aveți burțile și buzunarele pline.
Acum și în viitor, recunoscând această îndoctrinare la care am fost și suntem supuși, recunoscându-ne propria valoare și propriul potențial, frustrarea socio-economică poate fi un șut în fund spre ieșirea din complacerea în sărăcie. Unii, cei mai îngropați în sărăcie și în depresie, nu vor avea resursele și puterea să își depășească această condiție. Vom avea poate dorința să întindem o mână acestor neajutorați. Dar ne va fi mult mai ușor să o facem după ce vom ieși din sărăcie.