De ce am renunțat la cuvântul „cocalar” și ce putem folosi în schimb

În România, găsești la tot pasul oameni cu un caracter execrabil, anti-sociali prin comportament și vorbe, mândri în ignoranța lor și (prost-)crescuți în cultura periferiei. Pentru aceștia, avem o etichetă foarte percutantă: cocalar. Un sinonim pentru țărănoi, parveniți, șmecheri sau nesimțiți în formă continuată.

Cu toate acestea, am aflat că acest cuvânt, „cocalar”, nu e doar un joc de silabe, ci are și origini sociale și culturale. În comunitățile rome tradiționale, cocalarul e considerat „țiganul de cea mai joasă speță”, căutătorul în gunoaie, perifericul periferiei rome, un fel de culme a marginalilor.

Chiar și la recensământul din 2011 a existat identitatea de „cocalar” printre subcategotiile etniei rome (rom, băieș, boldean, caștal, căldărar, cărămidar, cocalar, gabor, geambaș, lăieș, lăutar, pletos, rudar, spoitor, țigan, țigan de mătase, ursar, vătraș, zavragiu), așa cum subliniază activistul Alin Banu.

Românii, ca de obicei, au preluat în argou acest termen rom, aplicându-l oricărei persoane care naște repulsie sau indignare – „om de nimic!”. A fost deci păstrat și sensul peiorativ, jignitor, folosit în lumea romilor tradiționali.

A spune cuiva că e un cocalar e echivalent cu a-l cataloga drept „țigan împuțit”. Fără să vrem, aruncăm cu vorbe rasiste. Într-adevăr, se întâmplă ca printre cei considerați cocalari să se numere și jmecherii de etnie romă care nu respectă normele unei conviețuiri civilizate (din motive asupra cărora nu mă aplec aici). Dar eticheta nu li se aplică strict lor. De aceea, cred că termenul s-a generalizat până la a-și pierde asocierea clară cu romii de cea mai joasă speță, iar utilizatorii acestui cuvânt nu mai sunt conștienți de încărcătura sa rasistă sau clasistă.

Ce insulte am putea folosi în schimb ? (cu toate că e mai bine să nu jignim în stânga și în dreapta, dar oameni suntem și uneori ne sare țandăra) Există o mulțime de etichete care ar putea fi aplicate oamenilor fără caracter: depravat, decăzut, corupt, golan, ticălos, dobitoc, nesimțit, parvenit, secătură, lepădătură, lichea, canalie, pramatie, haimana, netrebnic, gunoi, pleavă, stârpitură, marțafoi, căzătură, zdreanță, derbedeu, pușlama, otreapă, nemernic, scârbavnic, parșit, bandit, spurcăciune, mizerabil, infam, nelegiuit, parazit, drojdie, bădăran, mitocan și așa mai departe.

Problema e că majoritatea acestor insulte fie sunt învechite și de neînțeles, stârnind mai degrabă râsul, fie sunt născute din violența simbolică tradițională (de exemplu, lepădătura era și copilul cu dizabilități; nemernicul era și omul sărman, vagabondul sau bolnavul neputincios). De ce nu avem și noi un „ass-hole”, „motherfucker” sau „dickhead” sănătos ?!

Mai e și provocarea ca insulta să fie pătrunzătoare fonetic. „Băi, zdreanțo!” sau „Băi, penalule!” parcă sună mai bine decât „Băi, licheao!”. Ce poate trece drept decent ca apelativ: dobitocule, nesimțitule, derbedeule, ticălosule, animalule. În referirile la o terță persoană mi se par acceptabile stilistic și: o lichea, o zdreanță, un om de nimic. Sunt curios ce variante ați propune voi (lăsați un comentariu).

Sau poate e mai potrivit să nu fim atât de direcți, dacă tot trăim în era meta-. Ironiile de tipul „prietene,…”, „barosane,…”, „boierule,…” ar ține încă deschis un canal de comunicare, dacă te gândești să și obții ceva de la nesimțitul din fața ta. Iar pentru cei cu stomac, răbdare și autoritate, cea mai eficientă cale ar putea fi comunicarea asertivă, fără injurii, a modului în care vrei să se schimbe comportamentul nesimțitului: „Domnule, vă rog să încetați să mai faceți …”.

Să încercăm toate metodele, zic, și să vedem care e mai eficientă. Până atunci, vă urez cât mai puține interacțiuni nedorite cu specimenele cărora le-am fi zis din prima „dă-te dreacu de cocalar !”