De ce Ecaterina Teodoroiu pe bancnota de 20 lei este tot o victorie a bărbaților macho
Dacă Ecaterina Teodoroiu este prima femeie al cărei chip apare pe o bancnotă românească de largă circulație, înseamnă că o inițiativă lăudabilă a fost deturnată în favoarea machismului.
Dreptate pentru femei pe bancnotele românești
Venise de mult vremea ca femeile să fie incluse în istorie și în simbolistica națională a României. De-abia în 2019, Consiliul de Administrație al Băncii Naționale a României a decis să pună în circulație o nouă bancnotă (20 lei) pe care să fie reprezentat chipul unei personalități feminine, în spiritul egalității de gen.
Până atunci, bancnotele din circulație aveau chipurile bărbaților Nicolae Iorga (istoric), George Enescu (muzician), Nicolae Grigorescu (pictor), Aurel Vlaicu (aviator), Ion Luca Caragiale (scriitor), Lucian Blaga (scriitor) și Mihai Eminescu (scriitor).
Să trecem peste faptul că Banca Națională a României înțelege egalitatea de gen drept raportul de 1 femeie la 7 bărbați. Să zicem că e doar un început. Cu toate că acest început arată indisponibilitatea de a înlocui personalitățile masculine cu altele feminine, în condițiile în care nu au mai rămas alte valori nominale (poate doar în scenariul puțin probabil în care inflația o să o ia atât de tare în sus, încât să dăm bancnotele de 500 lei, cu Eminescu, pe făină, ouă, mălai).
Cu ce singură personalitate feminină a decis Banca Națională a României să „susțină astfel preocupările pentru consolidarea egalității de gen, în linie cu inițiativele altor bănci centrale din lume”? Cu Ecaterina Teodoroiu. A fost ea o scriitoare, o artistă, o inventatoare, o personalitate a științei? Nu. Dar ce este ea? O eroină.
De ce Ecaterina Teodoroiu e o figură pe placul masculinității toxice
Elitele de stat ale României continuă să o ardă în secolul 21 ca francezii în secolul 19. Au avut ei o Ioana d’Arc, fecioară jertfită pe altarul naționalismului francez? Să avem și noi fecioara noastră, jertfită pe altarul naționalismului românesc.
Dacă vom căuta valoarea intrinsecă a Ecaterinei Teodoroiu, vom găsi doar o fanatică obsedată de moarte. În psihiatria clinică, ea ar fi doar un caz de victimă a traumelor și abuzurilor societale și familiale prin care treceau majoritatea românilor din epoca Primului Război Mondial. Traumatizată de moartea pe front a fraților ei, ia hotărârea să lupte ea însăși, expunându-se acelorași riscuri mortale. Iar în exaltarea ei îi inspiră și pe alții să se arunce în iureșul gloanțelor.
Adevărata „valoare” a Ecaterinei Teodoroiu rezidă însă în exterior, în ceea ce înseamnă ea ca simbol pentru naționalismul belicos românesc. Trauma și efectele ei psihologice au fost folosite de mașinăria de propagandă românească într-un moment în care războiul cu Puterile Centrale (inițiat de România) părea să fie pierdut. Ecaterina Teodoroiu a devenit (adică a fost făcută de organele abilitate) „eroină” pentru că:
- a demonstrat că poate renunța la propria viață pentru interesul unor entități puse pe violență – statul român, armata română
- a ieșit din „genul proxim” de femeie pentru a își arăta „diferența specifică” de femeie-soldat
- a cultivat ura războinică față de dușmani și și-a legitimat impulsul răzbunării fraților ei morți
Ce e comun tuturor acestor lucruri? „Pentru țară mori”, zice un vers, dar ce e țara decât statul condus de bărbații care au ieșit la bătaie în Primul Război Mondial, trimițându-i pe alți bărbați (țărani) să le facă treburile murdare? Femeile sunt cel puțin la fel de victime și de eroine în războaiele declanșate de bărbați, dar eroismul lor e văzut numai în faptele de arme bărbătești, numai dacă se metamorfozează în soldați, cum a făcut-o Ecaterina Teodoroiu.
Mai mult, Ecaterina a preluat fatalist rolul masculin pe care frații ei nu l-au mai putut exercita (de morți ce erau), întocmai ca o soră bună (după așteptările de rol). Dacă ți se pare că exagerez, eu nu am auzit în istoria românească de bărbați care să fi devenit eroi pentru că ar fi preluat rolul unor femei dispărute în exercitarea îndatoririlor lor specifice. Poate că or fi existat, dar în mod clar nu au dat nume de străzi și nici nu au primit locuri în manuale și pe bancnote.
Pe scurt, ce vreau să zic e că Ecaterina Teodoroiu e considerată măreață ca femeie doar pentru că gesturile sale au valoare din perspectiva masculinității toxice. Ecaterina Teodoroiu a fost războinică, răzbunătoare, dușmănoasă, ierarhică și supusă dominației statului-națiune, exact așa cum ne-am aștepta ca masculinitatea toxică să se manifeste.
Unii ar putea să înțeleagă că Banca Națională a României consideră o femeie potrivită pentru o bancnotă numai dacă ea a murit ca un bărbat. Pentru mine, lucrurile sunt mai plictisitoare: decidenții au fost crescuți la școala de colectivism naționalist a lui Nicolae Ceaușescu (care recuperase temele colectivist-naționaliste din epoca României Mari). Selecția lor e bazată pe automatisme de îndoctrinare și clișee patriotarde, nu pe gândire. Și, ca orice birocrați ai statului, interesul lor se îndreaptă către statul-națiune, nu către descoperirea figurilor umaniste sau umanitare.
Ce alte opțiuni erau mult mai bune ?
Ca să vedem cât de „feminiști” erau oamenii din Banca Națională a României, selecția lor a fost viciată și de „ocazia” aniversării centenarului Marii Uniri și a războiului care a făcut-o posibilă (1918-2018). „BNR marchează încă o dată împlinirea Centenarului României Mari, onorând imaginea unui erou al Marelui Război de Reîntregire”, zice comunicatul de presă al Băncii Naționale a României. Adică au pus o femeie, dar mai întâi au dorit să marcheze un eveniment național din memoria căruia sunt excluse femeile care nu au murit la Mărăști – Mărășești – Oituz, ca niște bărbați „adevărați”.
Dacă cei din Banca Națională a României nu ar fi avut o perspectivă atât de îngustă și dacă tot ei nu și-ar fi bătut joc de viitorul unei societăți care să aprecieze femeile cel puțin la fel de mult cum își onorează bărbații, bagatelizând misiunea educativă pe care o au bancnotele de circulație națională (sau poate că, în toată seriozitatea lor educativă, Ecaterina Teodoroiu li s-a părut cel mai potrivit model pentru fiicele și fiii lor), atunci ar fi putut alege niște figuri care au arătat prin ele însele – nu prin validarea masculilor – măreția personalității și creativității lor.

Dacă tot au fost aleși pe sprânceană bărbați pricepuți în ale scrisului și artei, ca Eminescu, Enescu și Grigorescu, ce simplu e să găsești o scriitoare precum Hortensia Papadat-Bengescu sau Sofia Nădejde, o muziciană precum Maria Tănase sau Cella Delavrancea, o pictoriță precum Cecilia Cuțescu-Storck sau Olga Greceanu. Dacă îl avem pe Aurel Vlaicu, de ce nu o avem pe Ana Aslan, al cărei impact în lumea științei a fost mai mare și mai palpabil? Dacă îl avem pe Lucian Blaga, de ce nu o avem la o adică și pe nevastă-sa, Cornelia Brediceanu, una dintre primele femei medic. Dacă îl avem pe Eminescu, de ce nu am avea-o și pe ibovnica sa, poeta Veronica Micle?
Avem o grămadă de ales dintre sportive (cum ar fi fost Simona Halep pe bancnota de 20 lei, numai așa, să se oftice Ion Țiriac?), dintre artiste, dintre scriitoare. Puteam alege o figură a libertății, precum Doina Cornea, Elisabeta Rizea sau Ella Negruzzi. Puteam alege o femeie aventuroasă, precum Elena Ghica (prima româncă în Alpi), Smaranda Gheorghiu (prima femeie la Polul Nord) sau Smaranda Brăescu (una dintre primele aviatoare). În fine, puteau decidenții din BNR să deschidă la nimereală albumele Nesupusele și oricine ar fi ieșit era mai potrivită decât Ecaterina Teodoroiu. Dar nu… BNR a ales-o pe femeia cea mai ștearsă, cea mai tristă, cea mai fanatică, cea mai lipsită de putere de inspirație pentru femeile și bărbații dintr-o societate modernă, pașnică, civilizată, de secol 21.