Românii se așteptau ca statul să facă totul și pe vremea lui Caragiale

Statul să facă, statul să dreagă! Uite cum îi ironiza Caragiale pe un agricultor, un om de cultură și un părinte care nu voiau să audă de inițiativa privată acum mai bine de 120 de ani.

– fragmente din schița Inițiativa…

„— Stăm rău, foarte rău, domnule!… Statul nu vrea să se gândească!… Nu este nici o încurajare; ba, putem zice că este chiar o persecuțiune… Și asta — să-mi dai voie să-ți declar — este trist, nu numai pentru noi, agricultorii, care nu suntem capabili să mergem cu egoismul pân-acolo; este trist pentru țară; căci, în definitiv, noi plugarii suntem, ca să zic așa, topor de oase; noi ăștia devastații…

[…]

— Nene Stasache, nu s-ar putea să lăsăm statul și să-ncercăm o îmbunătățire prin — cum să zic? — prin inițiativă privată? Dar amicul meu se iritează mai rău:

— A! care va să zică, și d-ta ești d-ei cu inițiativa privată?… îmi pare bine!… Mersi!

— Mă iartă, nene Stasache, zic; eu, să-ți spun drept, nu cunosc chestia, și…

— Apoi, dacă nu cunoști chestia — mă-ntrerupe el și mai iritat — de ce te pronunți?… că toți dv. vă pronunțați fără să cunoașteți chestia… Nu, domnule!… Asta, nu noi, eu și cu d-ta; asta, statul trebuie!… înțelegi?

[…]

— Teatrul nostru național și literatura noastră dramatică au ajuns într-o stare proastă, domnule, foarte proastă… Statul nu vrea să se gândească serios! Nu e nici o încurajare; ba, chiar putem zice că este o persecuțiune… și, permite-mi să-ți spun, e trist, nu numai pentru noi — căci artistul nu poate niciodată merge pân-acolo cu egoismul — deși suntem, orice s-ar zice, prea din cale-afară desconsiderați, cu toate că se declamă și se cântă pe toate tonurile că fără cultură o țară nu poate-nsemna nimica; și este foarte adevărat: numai cu cereale și cu zarzavaturi, și chiar cu petrol, nu se poate pune o țară față cu cultura europeană, care merge cu pași gigantici — îi mai trebuie să-și manifesteze și mentalitatea; și mi se pare că arta și literatura sunt cele mai înalte manifestațiuni ale mentalității unei națiuni; căci, în definitiv, nu se prezintă cineva în lume cu pântecele și cu organele inferioare, ci cu fruntea, cu acel aparat al gândirii sublime, care face din om regele creațiunii… Și ce se face pentru arta și literatura naționale?… Nimic! E trist! Ne trebuiesc mai multe teatre… Statul ar trebui să se gândească serios!…

[…]

— În fine, daca trebuiesc, daca-n adevăr trebuiesc mai multe teatre, asta se poate face prin inițiativa privată…

— Și dumneata ești de cei cu inițiativa privată ? Bravo !… Nu umblați cu mofturi, domnule, cu inițiativa privată!… Aici statul trebuie să se gândească!

[…]

Dar, iată amicul meu Mitică, foarte enervat:

— Monșer, stăm rău! foarte rău! e ceva deplorabil și ridicul în același timp… Și asta, să-mi dai voie să-ți spun, e trist nu numai pentru noi ca părinți, care orișicum e o durere, nu poți să zici! ca să-ți expui un copil în cea mai fragedă vârstă; căci în definitiv un părinte mai poate avea un copil; și nu din egoism o spun; dar e trist pentru țara întreagă să te vezi la discreția caprițiului unei doici! pentru că, imaginează-ți că existența unui copil — Sisilica, fetița noastră, de exemplu — este, din cauza ei periclitată; căci doctorul pretinde că noi n-am păzit-o îndeajuns, și laptele este stricat, ceea ce nu mai poate conveni pentru nutrițiune, neavând încă formate sucurile gastrice; și firește suntem desperați, încât nu mai avem alt refugiu decât la biberon, fiind d-abia la șase luni!… Și ea, mizerabila! n-a mai avut răbdare! să fi avut măcar încă patru luni: puteam s-o-nțărcăm, înțelegi?

[…]

— Și statul — urmează, din ce în ce mai enervat, bietul părinte — stă cu mâinile-ncrucișate, și nu vrea să se gândească serios, când este vorba de o chestiune care interesează țara întreagă, secerând atâția copii, chemați să dea tributul lor de sînge… Este o chestie mare, domnule, chestia alăptării!… să nu glumim!

— Dragă Mitică — zic — înțeleg prea bine enervarea ta; dar eu crez că-n privința asta, ar trebui și inițiativa privată…

— A! care va să zică și d-ta, ca și doica noastră, ești d-ei cu inițiativa privată! Bravo!… Nu, domnule! destul cu inițiativa privată, care i-am văzut cât de triste consecințe! Nu! Statul este dator să se gândească, în sfârșit, să ia inițiativa; căci e păcat! suntem părinți!…”